Îmi place toamna. Îmi plac culorile nou născute odată cu luna septembrie. Îmi place succesiunea zilelor mohorâte şi ploioase cu a celor însorite şi răcoroase.
Îmi plac aleile pline de frunze căzute la pământ şi străzile aglomerate dis de dimineaţă de şcolarii grăbiţi spre sălile de clasă. Îmi place toamna pentru că pot fi melancolică în voie şi pot da vina pe anotimp. Îmi place pentru că e ziua mea. Şi a tatălui meu. Şi a mamei mele. Şi a multor altor prieteni dragi. Îmi place pentru că îmi pot fixa anumite limite, care să-mi confere siguranţă şi încredere în alegerile făcute.
Îmi place pentru că o pot lua de la capăt, de câte ori vreau eu fără să fiu lipsită de speranţă. Pentru că mă apucă un dor nebun de vară şi trăiesc cu amintirea zilelor frumoase de vacanţă având încă în nări miros de apă sărată. Pentru că mă pot ascunde într-un pulovăr gros şi mă pot ghemui pe canapea cu o cană de ceai fierbinte în mână. Pentru că pot visa, nestingherită.
Îmi place toamna căci mi se pare că e asemeni mie: melancolică, visătoare şi plină de speranţă.
